Предыдущая публикация
Episodul 16.
„Şi chiar daca lumea e împotriva noastră...”
Nu mai aveam chef de nimic, nu mai vroiam să cunosc lumea înconjurătoare. Vroiam să fiu singură cu iluziile mele. Dar e atît de chinuitor să fii ochi în ochi cu singurătatea... cînd ai nevoie toţi sunt atît departe. Şi cel mai departe e cel pe care îl iubeam, putea fi lîngă mine dar totuşi era atît de departe. A venit vacanţa de crăciun . Urăsc perioada ceia, e atît de falsă. Copilăria mea se baza numai pe aşteptarea Crăciunului ,acum însă mi se pare cea mai falsă sărbătoare. Sau poate mă dezamăgea din cauza lipsei de companie. Nu mă pierdeam totuşi. Am mers la cumpărături ca să-mi creez atmosfera corespunzătoare unei seri romantice. Care urma respectiv să o petrec singură. Lucipurr a decis să doarmă lîngă cămin cu mine ,mi-am amenajat luminiţile colorate în jurul camerei .Mi-am pregătit un ceai dulce pentru a mă calma mi-am pus muzică de pian, tristă. Aşa mergea Crăciunul meu , nu că aşi fi regretat desigur ... am început să mă afund în visuri, în iluzii, imaginaţia mea ca un iad îmi imobiliza corpul , pătrundea în fiecare celulă a corpului meu. Afară ningea încet cu fulgi mari,dar nimeni nu se uimea de asta, cînd zilele sunt asemănătoare una cu alta oamenii încetează să observe binele şi calmul care persistă în ele. Eu însă mă bucurat de necunoaştere....şi probabil bine făceam.
Ceaiul dulce îmi amintea de sărutările lui, de momentele călduroase. El era primăvara mea, care mă încălzea treptat din ce în ce mai mult. Primăvara ce îmi ofera arome plăcute, primăvara ce mă gătea spre renaştere. Probabil am adormit în momentul următor. Focul căminului îmi încălzea pielea, dar de ar putea încălzi şi inima... Visul era singurul loc unde pot fi cu el. Da ,m-am comportat oribil ultimul timp cu el, nu răspundeam la mesaje, îl tot certam, eram geloasă şi acum ştiu că eram proastă. Eram proastă că am ratat măcar 1 minut în care nu am putut fi lîngă el, acum o regret. Eram proastă că îi ignoram privirile iubitoare fiind supărată pe fleacuri. Sau pur şi simplu eram proastă că m-am îndrăgostit? Visam atingerile lui, visam mirosul, visam lacrimile de dragoste , visam îmbrăţişările. Visam.... nu era mai mult decît un vis, un amărît de vis.
La Crăciunul din anul trecut ne-am văzut la ora 23:50 în parc sub un felinar , a fost un moment atît de romantic. Atît de cald ,neuitîndu-ne la faptul că afară era o vijelie incredibilă. În braţele lui mă aflam în siguranţă, de ce o pereche de braţe oferă atît calm? De ce o voce te face să te imoblizezi, sau să-ţi pierzi controlul. Cum se face că cuvintele îţi accelerează bătăile de inimă? Cum se face că atingerea buzelor îţi fierbe creierul? Cum se face că o îmbrăţişare face ca sufletul să se unească cu cel de alături şi să uite trupurile încleştate acolo jos..? Şi cum se face că am ratat această dragoste........?
Oare chiar e o prostie să fiu îndrăgostită? Doar dragostea îmi oferă doar dezamăgire , doar stres, doar depresie, doar lacrimi , suferinţe , un infinit de răutate. De ce mai simt? de ce să nu arunc aceste sentimente? Am un răspuns , „hah ce amuzant îmi dau singură întrebări şi singură răspund”, dar totuşi de ce aşi arunca acel sentiment? Doar e vina mea că totul a luat aşa aspect, nu e vina sentimentului, dragostea este dragoste oricum nu ai da, e minunat să fii îndrăgostit, îndrăgostirea schimbă pe toţi, ea ne curăţă . E un sentiment atît de cald, atît de plăcut , sentiment ce îţi străpunge firea. Sentiment inexplicabil. Nu trebuie... nu trebuie să regretăm dragostea, nu e de vină dragostea,dar persoanele .Niciodată nu voi regreta dragostea. Cît nu m-ar amărî persoana faţă de care am manifestat-o. Niciodată....
Dar poate mai am o şansă? Poate mi-l voi întoarce. Doar trebuie să fiu eu însuşi, să fiu reală. Constatînd asta ,am tresărit şi m-am trezit. M-am îmbrăcat repede fugind, am fugit după el . Am fugit să-mi întorc dragostea . Nici nu m-am îmbrăcat gros. Simţeam că era în locul nostru de iarnă, lîngă felinar , în parc.
-Draven.........Draven......... Draven........
Îl tot strigam, îl căutam.Şi iată-mă acolo, ajunsă, dar nu puteam face un pas spre el....nu aveam putere....am muţit , inima îşi ieşea din minţi, pulsul a accelerat , sistemul nervos a cedat, iar ochii au început să creadă că-s cascade. De ce? Pentru că priveliştea cerea o astfel de reacţie. Mirosul adus de vîntul care îmi dădea palme pe faţă mirosea a sincronizarea a două parfumuri. Atît de cunoscute, atît de iubite cîndva de mine. Iubite pînă la nebunie. Era parfumul celei mai bune prietene care la fel ca şi buzele s-a unit cu parfumul celui pe care îl iubeam, cel care era sensul existenţei mele, cel ce îmi dădea puteri să mă scol dimineţa din pat. Acum însă nu mai am de unde lua aceste puteri, pentru că puterea se duce spre Ahri. Acum am constatat că cu siguranţă sunt singură. Tot restul vacanţei în ochii mei nu era decît acel sărut...Nu am scos un cuvînt zilele astea, şi nici nu aveam de gînd să o fac. Cuvintele , iată la ce m-au dus....
Следующая публикация
Комментарии 1