Предыдущая публикация
Episodul 13.
„Singurătatea”
Ce totuşi e singurătatea ? Cum o suportă oamenii? Unii o suportă mai greu şi încearcă să capete atenţie pe baza ei, spunînd oricui despre lipsa de planuri şi de persoane apropiate, deşi nici nu a făcut nimic ca să le capete. Pentru alţii însă, singurătatea e ceva normal , ceva similar oxigenului ce persistă peste tot. Ceva atît de obişnuit că nici nu are rost să discuţi. Şi pentru mine e la fel- un fleac. Am decis în sinea mea să o fac prefac în ceva vesel. Doar eram la începutul ultimului an de şcoală. Am decis să fac puţin shoping ca de obicei, am luat lucruri necesare. Şi astfel se apropia anul şcolar, eram foarte curioasă dacă voi avea colegi noi, şi cine ar fi ăia. Zilele treceau destul de plictisitor. Şi chinuitor, chinuitor din cauza dorului , din cauza lipsei de dragoste. Dar cînd am dovedit eu să mă adaptez atît de mult la această dragoste? De cînd am devenit dependentă de ea? Dragostea.... cuvîntul care cîndva l-aşi fi numit absurd, fără sens, inutil, inexistent. De la Draven nu mai erau veşti. Dar de ar fi vizibile emoţiile mele faţă de el, probabil le observa şi de pe soare. Mă simţeam trădată, nu de el.... dar de prietenii care nu au luptat pentru revenirea lui.Şi poate aşi fi avut mai mulţi, dacă nu îi băgam pe toţi în frică, cu ura care o purtam faţă de Vladimir. Peste cîteva săptămîini a început şcoala, mergînd spre sala mea de clasă ca de obicei simţeam aţintite priviri, priviri la care nu aveam nici cea mai mică intenţie să răspund cu un gest sau alt ceva. Cînd am dat să intru ,am avut o mică problemă, se părea că am dat cu capul de un zid ,sau ceva de genul. Zidul respectiv se numea Robert, era noul meu coleg.
-Scuze , eşti bine? M-a întrebat cu un ton îngrijorat.
-Voi supravieţui.
-Sunt sigur.
Vocea lui era atît de moale, atît de copilărească şi dulce. De fapt şi el arăta respectiv deşi avea o statură înaltă , o figură perfectă , păr maro deschis cu unele firicele care parcă erau roşcate. Ochii mari şi verzi însoţite de nişte sprîncene lungi. Mi s-a părut că începutul e bun, cu excepţia lui nu mai aveam alţi noi colegi. Se pare că toate fetele din clasa mea erau fermecate de el. Era normal, dar aveam destuli colegi drăguţi , cu ce le-a cucerit el? Pe mine însă nu mă impresiona cu nimic. Probabil din cauza că în faţa mea apărea doar Draven. Am auzit un suspin lîngă mine, în timp ce meditam la ora de mate, era Robert, a venit într-o bancă cu mine.
-Ce cauţi aici? L-am întrebat uimită.
-Caut fericirea.
-Atunci ai greşit adresa. Mi-a zîmbit amuzat de răspunsul meu.Şi a început să asculte ora în continuare , după sunetul de pauză nu părea că se grăbeşte să mă părăsească.
-Cine e? A întrebat brusc, privind în jos.
-Poftim?
-Cine e acel la care te gîndeai, cine e cel ce te face să ignori alţi admiratori?
-Admiratori? Ce tot vorbeşti Robert?
-Eu, de exemplu.
-Fain admirator, e abia a 2-a dată cînd vorbim .
-Pentru că niciodată nu îmi dai şanse, mereu pleci undeva, nu îţi pierzi timpul.
-Nu fi naiv. Înţelege că nu am cu cine sta aici.
-Stai cu mine.
-De ce? Cred că ai destulă companie, de ce ai vrea să îţi pierzi timpul cu mine?
-Chiar eşti curioasă?
-Da.
-Atunci te las în suspans. Hathor , vrei să ieşim la o primblare mîine?
-O primblare? Oricum nu am ocupaţie , deci cred că voi accepta.
-Mă bucur. Atunci ne vedem mîine la 12AM în faţa casei tale.
-Stai ştii unde locuiesc? Am întrebat uimită .
-Da, răspunsul lui era plin de fericire şi combinat cu un zîmbet larg.
A doua zi mă tot întrebam ce să îmbrac, şi ce coafură să-mi fac, şi am decis să mă combin cu firea lui, de aceia am luat o rochiţă albă simplă şi mi-am lăsat buclele mari pe spate. Cînd am ieşit el deja mă aştepta cu un zîmbet la maxim. Avea şi el tricou alb , eram uimită de sincronizarea întîmplătoare . Am mers într-un parc unde erau florile mele preferate trandafirii roşii şi crinii albi. Mă uitam cu mare dragoste la ele. El mi-a propus să îmi rupă cîteva :
-În nici un caz!
-De ce?
-Cînd ne place o floare noi o rupem şi o savorăm o perioadă, iar cînd iubim o floare, noi îi creăm toate condiţiile ca să se mai menţină în viaţă. Şi aici nu e vorba doar de flori.
-Eşti uimitoare. Te văd zilnic ,dar parcă rămîi o enigmă indiferent de încercările mele de a te afla. Dă-mi un indiciu.
-Eu....
-E adevărat că e o enigmă. Vocea... acea voce... DRAVEN! Salut Robert, salut Hathor , e plăcut să văd împreună, în parc...
-Salut Draven.
-Vă cunoaşteţi ? am întrebat şocată, deşi iarăşi mă simţeam o trădătoare, ca şi în cazul cu Vladimir.
-DA, Hathor nu ştiai? Robert e fratele meu.
-F-fratele tău? Ar mai trebui să ştiu ceva?
-Nu, a răspuns Robert vesel ca de obicei.
-Cred că ar fi mai bine să plec. Iarăşi răspunse Draven, cu aceiaşi dezamăgire în voce şi tristeţe în ochi.
-Ba nu , eu sunt cea care pleacă, mulţumesc de companie Robert, şi sunt fericită să te revăd ... Draven.
Am plecat imediat de acolo, cît de repede puteam , am mers în pădure. În pădurea castelului care îmi devenise o perioadă ca casa. De multe ori zăboveam pe acolo. Era deja seara cînd eu luîndu-mi adio de la un cerb cu care mi-am pierdut timpul ,mergeam spre casă cînd deodată a apărut în faţa mea Draven.
-Văd că nu pierzi timpul.
-Cred că şi tu nu rămîi în depresie.
-Ba rămîn.
-Serios? Nu trebuie Draven.
-Dar e alegerea mea , Hathor, încetează să faci asta.
-Să fac ce?
-Vocea ta, mereu se schimbă cînd îmi pronunţi numele , devine mai moale ,mai dulce , mă face să îmi ies din minţi.
În timp ce zicea asta, rar şi pasionant, se apropia de mine , la urmă imobilizîndu-mi mîinile, pe care le ţinea în ale sale. Era foarte rece dar se încălzea rapid. S-a apropiat dîndu-mi de înţeles că ar vrea să mă sărute. Eram atît de obsedată de el încît nici nu mă gîndeam să-l resping. Îmi lipsea într-adevăr mult, îmi lipseau atingerile lui, îmi lipsea temperatura corpului , îmi lipsea vocea, îmi lipsea orice părticică din el. Şi acum era aici, cum aşi putea să refuz? După un sărut destul de lung l-am respins, probabil durerea provocată cîndva de el a ieşit la iveală.
-Trebuie să plec.
-Vrei să mă laşi , Hathor?
-De fapt a fost decizia ta, de a mă lăsa.
-M-am săturat să cred ochii tăi şi să mă dezamăgesc în acţiunile tale.
-Atunci nu crede, Draven, nu crede, nu observi? Mereu te dezamăgesc. Atunci nu mai fă prostii din astea ca să nu mai fi rănit.
-De cînd demonstraţia sentimentelor e o prostie?
-Aminteşte-ţi tu de cînd, tu mi-ai creat această părere. Am plecat neuitîndu-mă în spate, cînd eram acasă în cada cu apa rece ce se încălzea doar cu lacrimile mele fierbinţi îmi aminteam iarăşi istoria mea, iarăşi plîngînd, eram atît de obosită de suferinţele astea. Deveneau insuportabile,dar nu putea fi alt cumva. Nu putea....
Следующая публикация
Нет комментариев